Paradox si lectura

Moto: "Le verbe lire ne supporte pas l'impératif. Aversion qu'il partage avec quelques autres : le verbe « aimer »… le verbe « rever »... (Daniel Pennac)

Dacă lectura, iubirea şi visarea nu suportă imperativul, atunci cum putem face pentru a le experimenta cu plăcere?

Pentru a face pace cu lectura, Daniel Pennac ne recomandă să o oferim în mod gratuit, asemenea unui cadou, fără să aşteptăm ceva în schimb. Aşa se oferă şi tandreţea. Ea este o calitate a relaţiei pe care o propunem celorlalţi. Atunci când este oferită şi nu impusă, tandreţea hrăneşte iubirea în prezent şi ne permite să anticipăm viitorul aşa cum ni-l dorim. Dacă oferim celor din jur pasiunea noastră pentru lectură, fără să o impunem, există şansa de a trezi în ei dorinţa de a citi, astfel încât să poată experimenta propria plăcere de a citi.

Tandreţea nu se negociază. Ea este un cadou atunci când ştim să o oferim şi să o primim. Mult mai puternică decât voinţa, tandreţea este o busolă a momentelor noastre de rătăcire, ce ne indică direcţia cea bună pentru a nu cădea în capcana resentimentelor şi remuşcărilor. [1]

În locul injuncţiei de a citi, Daniel Pennac propune o antidogmă scandaloasă – „dreptul de a nu citi” – care, din fericire, are şi un corolar: „a citi” este un drept liber consimţit şi nu o obligaţie. Miza medierii lecturii este aşadar naşterea propriei dorinţe de a citi, graţie unei relaţii ternare în care fiecare există şi se poate afirma. Trezirea interesului pentru lectură este un fenomen de mediere, care este eficientă numai dacă rămâne invizibilă în ochii celui influenţat. [2]

Enunţul paradoxal „Nu trebuie să citiţi” stârneşte curiozitatea şi are şansa de a provoca efectul invers dorit. Arta influenţării constă în apăsarea pe „butonul corect" prin utilizarea cuvintelor potrivite şi centrarea intenţiei paradoxale pe teama de a nu înţelege cărţile care stă la baza refuzului de a citi. Astfel teama de a nu înţelege cărţile este înlocuită de dorinţa de a râmâne în contact cu ele. Această tehnică de intervenţie paradoxală este utilizată în psihoterapia scurtă promovată de Şcoala de la Palo Alto [3], care evidenţiază ideea că în comunicare, înţelegerea sensului unei conduite rezultă din resituarea acesteia în contextul global în care s-a produs interacţiunea dintre actorii direct implicaţi.

Ştiinţa comunicărilor a dezvoltat ideea potrivit căreia sensul este o construcţie şi apare dintr-o „contextualizare”, ca urmare a organizării elementelor într-o reţea. Din perspectivă filosofică, există sens atunci când există înţelegere. Pentru a „conferi sens”, un element trebuie să acţioneze într-un sistem în care se integrează. Acest sistem se mai numeşte şi formă (Gestalt în limba germană). În psihologia formei, accentul este pus pe relaţiile pe care mintea le stabileşte între un element anume şi contextul său. Între percepţia şi interesele sau aşteptările unei persoane se stabileşte o relaţie puternică, datorată implicării persoanei pentru care va exista sensul ce se intaurează simultan cu geneza formei. Aceasta nu este fixă. Forme noi se pot desprinde de pe fundal în funcţie de cadrele noastre de referinţă. Recadrarea sau schimbarea de context permite descoperirea de semnificaţii noi pentru acţiunile desfăşurate în acel cadru.

[1] vezi Salomé, J (2005), Inventer la tendresse, éditeur Bachari
[2] vezi Mucchielli, A. (2002), Arta de a influenţa, ed. Polirom, Iaşi
[3] vezi Dafinoiu, I. (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, ed. Polirom, Iaşi

Cuvinte cheie: paradox, lectură, tandreţe, mediere

© Virginia - Smarandita Braescu
Centrul de Training, Consultanta si Mediere